Capitolul III

         VIAȚA COMUNITARĂ

 

      44. Surorile locuiesc în casele Institutului și parohii, respectând viața comunitară, și nu pot absenta decât cu permisiunea superioarei locale. Dacă însă este vorba de o absență mai îndelungată, Superioara generală, cu consimțământul consiliului său și dintr-un motiv just, îi poate permite unei surori să locuiască în afara casei Institutului, dar nu mai mult de un an, dacă nu este vorba de îngrijirea sănătății, de studii sau de apostolat de exercitat în numele Institutului (Can. 665).

      45. Viața în comun, dar al Duhului Sfânt în vederea îndeplinirii unei misiuni deosebite în Biserică, cere din partea tuturor Slujitoarelor colaborare activă și responsabilă. „Există diferite daruri, dar este același Duh; sunt diferite slujiri, dar este același Domn; sunt diferite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează toate în toți. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor” (1Cor 12,4-7).

      46. În modul de a trăi împreună se manifestă prezența și iubirea lui Cristos, centrul comunității: „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt și eu prezent” (Mt 18,20). Însuflețită de acțiunea Duhului Sfânt, comunitatea se construiește pe ascultarea și meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune și viață sacramentală și prin comuniunea de bunuri.

      47. Viața comunitară va găsi în Euharistie puterea care plăsmuiește comunitatea și-i va mări intensitatea iubirii. Primim Pâinea vieții pentru a fi înălțate la comuniunea cu El și între noi, „suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (1Cor 10,17). Viața comunitară este posibilă în mijlocul individualismului lumii numai dacă este bazată în totalitate pe iubire; comuniunea de intenții într-o singură și aceeași slujire trebuie pecetluită de dragostea „care nu caută interesul său, nu se umflă de mândrie, nu se bucură de nedreptate” (1Cor 13,4).

       48. Numai spiritul divin de unire și de iubire leagă astfel inimile, încât seninătatea să strălucească pe fețele surorilor, să le înveselească inimile, să aducă liniștea în suflete și să favorizeze unirea cu Dumnezeu, scopul imediat al vieții consacrate. Acolo unde lipsește unirea cu Dumnezeu, nu poate exista reculegere, iubire sinceră față de propria vocație și fervoare în viața spirituală.

      49. În comunitatea adunată în numele Domnului se învață acceptarea fiecărei surori în diversitatea ei și cu darurile proprii pentru edificarea aceluiași Trup Mistic; aici se învață spiritul adevărat de iertare și trăire a reconcilierii. Astfel, se construiește o comunitate deschisă spre valori spirituale, și care este izvorul bucuriei de a trăi împreună într-o angajare apostolică mereu reînnoită.

     50. Tăcerea și reculegerea trebuie să le însoțească în munca lor zilnică, vorbirea multă și fără control împrăștie și golește inima de Dumnezeu; în acest sens, vor folosi cu prudență mijloacele de comunicare socială în favoarea comuniunii cu Domnul și între ele. 

        51. În viața comunitară se învață cunoașterea și acceptarea propriei realități, cu posibilitățile și limitele proprii. O cunoaștere profundă și reciprocă duce la eliberarea de prejudecăți și arată cum fiecare Slujitoare poate fi acceptată în diversitatea ei de atitudini și opinii. În comunitate, toate Slujitoarele trebuie să se simtă ca într-o familie. „Biserica încredințează comunităților îndatorirea deosebită de a dezvolta spiritualitatea comuniunii mai întâi înăuntrul lor, apoi în comunitatea bisericească și dincolo de limitele ei” (VC 51). Pentru acest scop, fiecare soră trebuie să contribuie la creșterea comuniunii între ele, în Biserică și în afara ei, având „capacitatea de a simți fratele de credință în unitatea profundă a Trupului mistic, deci ca unul care îmi aparține” (NMI 43).  

      52. Viața de comunitate se desfășoară într-o atitudine de respect și stimă reciprocă, oricare ar fi vârsta, mentalitatea, cultura, temperamentul și calitățile surorilor. Respectul și stima se traduc într-o atitudine de primire și de înțelegere față de fiecare soră; dar, mai presus de toate, viața comunitară trebuie caracterizată de adevăr și caritate; numai în caritate se găsește sprijin în greutăți și participare sinceră la bucuriile altora.

      53. Iubirea lui Cristos trebuie să facă surorile unei comunități mai atente față de cele care au nevoie de ajutor în situații dificile. Față de surorile în vârstă trebuie manifestată înțelegere și recunoștință, iar prezența și experiența lor trebuie să fie valorificate pentru binele comunității.

      54. O viață comunitară autentică se exprimă în mod stabil și vizibil de participarea la momentele care ritmează viața cotidiană: rugăciunea, masa în comun, momentele de întâlnire și de verificare. În special, trăirea în comunitate cere ca fiecare soră:

                   - să trăiască și să lucreze astfel încât fiecare să aibă un avantaj reciproc din acțiunea, cuvintele și exemplul lor;

                   - să se deschidă în mod senin și familiar la sugestiile, indicațiile și ajutorul celorlalte surori, considerând corectarea frățească un adevărat ajutor dat în spirit de caritate și o ocazie de creștere în virtute;

                   - să știe să renunțe la tot ceea ce nu favorizează binele comunității, chiar dacă aceasta cere jertfă.

      55. Surorile participă la viața comunitară în mod responsabil, în diversitatea slujirilor și a rolurilor, precum și în respectul competențelor. Comunitatea o primește pe călugăriță în mod necondiționat, așa cum Domnul primește pe fiecare, îi asigură orele de rugăciune, de muncă și de odihnă, prevede necesarul pentru promovarea sa personală și pentru îndeplinirea datoriei sale și o susține în momentele dificile. La rândul său, sora se angajează să dea cu bucurie tot ceea ce este și tot ceea ce are pentru a construi zi de zi comunitatea, punând înaintea interesului propriu, interesul și voința comună.

      56. Slujitoarele lui Cristos vor purta tot timpul haina proprie a Institutului, ca semn al consacrării lor și ca mărturie de sărăcie (Can. 669, & 1). În cazuri excepționale, Superioara Generală poate să-i permită unei Slujitoare să îmbrace o altă haină simplă și modestă, pentru un motiv just și atât timp cât durează acest motiv.

      57. Haina Slujitoarelor lui Cristos are următoarele elemente caracteristice: sarafan (haină în formă de rochie decoltată, fără mâneci) de culoare bleumarin, care se poartă peste bluza de culoare albă; voal de culoare bleumarin, cu margine albă.

      58. Surorile nu trebuie să se lase conduse de ispita de a critica, de a murmura, de a emite prejudecăți și de a judeca, aceasta înseamnă distrugerea comunității: „orice împărăție divizată în ea însăși merge spre distrugere” (Lc 11,17).

       59. Comuniunea de credință și de vocație care unește surorile în viața de consacrare trebuie să se manifeste și în momentul când cineva dintre ele ajunge la sfârșitul vieții. Cu încrederea că moartea este trecerea la o viață nouă prin înviere, surorile răposate vor fi pomenite la Sfânta Liturghie și se vor face rugăciuni în momentele deosebite.

      60. Când Domnul permite boala, surorile să știe s-o trăiască cu spirit de credință; să accepte îngrijirile necesare, fără a cere o grijă excesivă, demonstrând în acest mod un spirit religios, preocupare pentru viața veșnică și participare la sacrificiul aducător de mântuire.

      61. Surorile bolnave în mod mai sensibil să manifeste prezența Preotului Cristos în comunitate. Vor fi îngrijite cu caritate, încurajate și ajutate să ofere suferința în spirit de pocăință, de ispășire și pentru sfințirea preoților și a creștinilor. Superioarele se vor îngriji ca Slujitoarele bolnave să primească la timp Sacramentul Ungerii Bolnavilor (Can. 1001).